Curtea Constitutionala: motivarea deciziei privind legea darii in plata

curtea-constitutionala-lege-darea-in-plata

curtea-constitutionala-lege-darea-in-plata


DECIZIA nr. 623 din 25 octombrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 alin.(3), art.3, art.4, art.5 alin.(2), art.6-8, în special art.8 alin.(1), (3) și (5), art.10 și ale art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său

Valer Dorneanu – preşedinte
Marian Enache – judecător
Petre Lăzăroiu – judecător
Mircea Ştefan Minea – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Mona Maria Piviniceru – judecător
Livia Doina Stanciu – judecător
Simona-Maya Teodoroiu – judecător
Varga Attila – judecător
Fabian Niculae – magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.1 alin.(3), art.3, art.4, art.5 alin.(2), art.6-8, în special art.8 alin.(1), (3) și (5), art.10 și ale art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepţie ridicată de Unicreditbank S.A. din București în Dosarul nr.9406/303/2016 al Judecătoriei Sectorului 6 din București şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1140D/2016, de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti și,
respectiv, de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti – Sucursala Timișoara în Dosarul nr.2745/285/2016 al Judecătoriei Rădăuți, în Dosarul nr.888/310/2016 al Judecătoriei Sinaia – Secţia civilă, în Dosarul nr.8179/193/2016 al Judecătoriei Botoșani – Secţia civilă, în Dosarul nr.867/220/2016 al Judecătoriei Deta, în Dosarul nr. 17053/245/2016 al Judecătoriei Iași – Secția civilă și în Dosarul nr.5639/315/2016 al Judecătoriei Târgovişte şi care formează obiectele Dosarelor Curţii Constituţionale nr.1155D/2016, nr.1190D/2016, nr.1198D/2016, nr.1384D/2016, nr.1471D/2016 şi nr.1509D/2016, de Societatea Alpha Bank România S.A din București în Dosarul nr.2789/285/2016 al Judecătoriei Rădăuți şi în Dosarul nr.9910/180/2016 al Judecătoriei Bacău – Secţia civilă care formează obiectele Dosarelor Curţii Constituţionale nr.1156D/2016 și nr.1616D/2016, de Banca Comercială Română S.A. din București în Dosarul nr.1415/295/2016 al Judecătoriei Sânnicolau Mare şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1266D/2016, precum şi de Societatea Raiffeisen Bank S.A. în Dosarul nr.838/310/2016 al Judecătoriei Sinaia, în Dosarul nr.1699/229/2016 al Judecătoriei Feteşti, în Dosarul nr.6156/1748/2016 al Judecătoriei Cornetu, în Dosarul nr.3192/202/2016 al Judecătoriei Călărași, în Dosarul nr.9039/318/2016 al Judecătoriei Târgu Jiu – Secția civilă, în Dosarele nr.2846/312/2016 şi nr.2815/312/2016 ale Judecătoriei Slobozia, în Dosarul nr.1839/229/2016 al Judecătoriei Fetești, în Dosarul nr.13116/4/2016 al Judecătoriei Sectorului 4 București – Secția civilă, în Dosarul nr.10083/180/2016 al Judecătoriei Bacău – Secția civilă, în Dosarul nr.14640/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 din București – Secția civilă, în Dosarele nr. 16339/300/2016 şi nr.18565/300/2016 ale Judecătoriei Sectorului 2 din București, şi în Dosarul nr.12101/197/2016 al Judecătoriei Brașov, în Dosarul nr.7604/288/2016 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea – Secţia civilă şi care care formează obiectele Dosarelor Curţii Constituţionale nr.1174D/2016, nr.1223D/2016, nr.1242D/2016, nr.1320D/2016, nr.1373D/2016, nr.1374D/2016, nr.1378D/2016, nr.1383D/2016, nr.1396D/2016, nr.1461D/2016, nr.1550D/2016, nr.1626D/2016, nr.1634D/2016, nr.1635D/2016 şi nr.1685D/2016.

2. Dezbaterile au avut loc la data de 11 octombrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, şi în prezenţa reprezentanţilor autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv
pentru partea Unicredit S.A. din București domnul avocat Ion Dragne și doamna avocat Delia Boșman din Baroul București, pentru părţile Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti și, respectiv, Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti – Sucursala Timișoara, domnii avocați Valeriu Stoica și Dragoș Bogdan din Baroul București, pentru Societatea Alpha Bank România S.A din București şi Banca Comercială Română S.A. din București, doamnele avocat Ana Diculescu-Șova și Roxana Vornicu din Baroul București, iar pentru Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti domnul avocat Stan Târnoveanu, din cadrul Baroului București, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art.57 şi art.58 alin.(3) din Legea nr.47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 25 octombrie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 14 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr.9406/303/2016, Judecătoria Sectorului 6 din Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.3, art.8 alin.(1), (3) și (5), art.10 alin.(1) și ale art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Unicreditbank S.A. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1140D/2016.

4. Prin Încheierea din 13 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr.2745/285/2016, Judecătoria Rădăuți a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1155D/2016.

5. Prin Încheierea din 13 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr.2789/285/2016, Judecătoria Rădăuți a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.4, art.6-8 şi art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepție ridicată de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1156D/2016.

6. Prin Încheierea din 17 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr.838/310/2016, Judecătoria Sinaia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1174D/2016.

7. Prin Încheierea din 22 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr.888/310/2016, Judecătoria Sinaia – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1190D/2016.

8. Prin Încheierea din 23 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr.8179/193/2016, Judecătoria Botoșani – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1198D/2016.

9. Prin Încheierea din 23 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr.1699/229/2016, Judecătoria Fetești a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin. (5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1223D/2016.

10. Prin Încheierea din 27 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr.6156/1748/2016, Judecătoria Cornetu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin. (5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr.1242D/2016.

11. Prin Încheierea din 30 iunie 2016, pronunțată în Dosarul nr.1415/295/2016, Judecătoria Sânnicolau Mare a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.4, art.6-8 şi art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său, excepție ridicată de Banca Comercială Română din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1266D/2016.

12. Prin Încheierea nr.62 din 14 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr.3192/202/2016, Judecătoria Călărași a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect o contestație la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1320D/2016.

13. Prin Încheierea din 11 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr.9039/318/2016, Judecătoria Târgu Jiu – Secția civilă, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect o contestație la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1373D/2016.

14. Prin Încheierile din 24 și 26 iunie 2016, pronunțate în Dosarele nr.2846/312/2016 și nr.2815/312/2016, Judecătoria Slobozia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti în cauze având ca obiect soluționarea unor contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarulelor Curții Constituționale nr.1374D/2016 și nr.1378D/2016.

15. Prin Încheierea din 6 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr.1839/229/2016, Judecătoria Fetești a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1383D/2016.

16. Prin Încheierea din 13 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr.867/220/2016, Judecătoria Deta a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1384D/2016.

17. Prin Încheierea din 15 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr.13116/4/2016, Judecătoria Sectorului 4 București – Secția civilă, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1396D/2016.

18. Prin Încheierea din 26 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr.10083/180/2016, Judecătoria Bacău, Secția civilă, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1461D/2016.

19. Prin Încheierea din 20 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr.17053/245/2016, Judecătoria Iași – Secția civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1471D/2016.

20. Prin Încheierea din 2 august 2016, pronunțată în Dosarul nr.5639/315/2016, Judecătoria Târgovişte a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1509D/2016.

21. Prin Încheierea din 4 august 2016, pronunțată în Dosarul nr.14640/301/2016, Judecătoria Sectorului 3 București, Secția civilă, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1550D/2016.

22. Prin Încheierea din 24 august 2016, pronunțată în Dosarul nr.9910/180/2016, Judecătoria Bacău – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.4, art.6-8 şi art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Banca Comercială Română din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1616D/2016.

23. Prin Sentința civilă nr.4079 din 10 august 2016, pronunțată în Dosarul nr.7604/288/2016, Judecătoria Râmnicu Vâlcea – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, în ansamblul ei, precum și a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 ale acesteia, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1626D/2016.

24. Prin Încheierea din 31 august 2016, pronunțată în Dosarul nr.16339/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 București a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1634D/2016.

25. Prin Încheierea din 31 august 2016, pronunțată în Dosarul nr.18565/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 București a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1635D/2016.

26. Prin Încheierea din 22 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr.12101/197/2016, Judecătoria Brașov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.1 alin.(3), art.3, art.5 alin.(2), art.8 alin.(5), art.10 și art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de Societatea Raiffeisen Bank S.A. din Bucureşti întro cauză având ca obiect soluționarea unei contestații la darea în plată și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.1685D/2016.

27. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarele acesteia susţin, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât Legea nr.77/2016 a fost adoptată ca o lege ordinară. Or, în condiţiile în care se instituie un regim derogatoriu de la regimul general al proprietăţii [care este reglementat, potrivit art.73 alin.(3) lit.m) din Constituţie, prin lege organică], această derogare trebuie operată tot printr-o lege organică. În acest context, se menţionează şi dispoziţiile art.53 alin.(3) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente.

Se mai menţionează, cu titlu de exemplu, art.8 alin.(1) din lege prin care se reglementează posibilitatea pentru instanța de judecata de a obliga creditorul să devină în mod forțat titular al dreptului de proprietate asupra imobilului.

28. De asemenea, la momentul încheierii contractului de credit, părţile au prevăzut ansamblul drepturilor şi al obligaţiilor care se nasc în baza contractului de credit, dar şi modalităţile de executare şi încetare ale acestuia, acestea completându-se, în măsura compatibilităţii lor, cu legislaţia în vigoare de la acel moment, în virtutea principiului tempus regit actum. Prin efectul acestei legi, este ameninţată securitatea circuitului civil, întrucât sunt modificate/suprimate retroactiv efectele unui contract de credit încheiat sub imperiul legii care era în vigoare la momentul respectiv.

Mai mult, este îngrădit accesul liber la o activitate economică și este afectată libertatea comerţului, iar prin pierderea de către bancă a dreptului de creanţă deţinut în baza contractului încheiat, precum şi transmiterea forţată a imobilului ipotecat în patrimoniu, împreună cu garanţiile şi sarcinile constituite de alţi creditori, instituţia de credit se transformă din creditor într-un garant al debitorului.

29. Prevederile legale criticate limitează posibilitatea instituţiei de credit de contestare a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii debitorului, cum ar fi: starea curentă a bunului dat în plată, culpa debitorului în diminuarea valorii imobilului ipotecat sau starea de necesitate învederată de debitor pentru parcurgerea procedurii de dare în plată.

Banca nu are la dispoziţie un mijloc procesual prin care să poată solicita instanţei de judecată echilibrarea riscurilor,
în sensul verificării valorii de plată a garanţiei la momentul dării în plată, în raport de valoarea la care a fost evaluată, dar şi de a solicita diminuarea riscului pe care instituţia de credit şi-l asumă prin darea în plată, în sensul despăgubirii acesteia la un nivel care să asigure echilibrarea unui eventual dezechilibru, în condiţii de transparenţă şi care presupune obligaţia consumatorului să probeze existenţa acestuia.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate se mai menţionează punctul de vedere exprimat de Ministerul Justiţiei şi de Consiliul Superior al Magistraturii.

30. Se mai arată că dispozițiile legale criticate au un conținut echivoc, lipsit de precizie, fără corelare cu întreg ansamblul normativ, nerespectând cerințele privind claritatea legii. Astfel, în primul rând, legea dării în plată nu clarifică mai multe aspecte privitoare la modul de aplicare a dispozițiilor sale; legea nu definește noțiunea de locuință, nu stabilește în sarcina cui vor fi cheltuielile de executare silită sau nu stabilește cu claritate domeniul de aplicare prin utilizarea sintagmei „contract de credit”.

31. În al doilea rând, legea este imprecisă prin faptul că prevede o derogare de la dispoziţiile Codului Civil, fără a preciza care sunt dispoziţiile legale vizate de această excepţie. Astfel, delimitarea între normele de drept
comun ce vor rămâne aplicabile şi cele de la care legea dării în plată derogă este neclară şi imprevizibilă. Or, în condiţiile în care Codul civil reprezintă norma generală, excepţiile prevăzute de legea specială trebuie sa fie expres şi limitativ statuate.

Altfel, rezultatul pe care îl produce lipsa de coerenţă a textului legii criticate este naşterea unui „drept civil paralel”, în condiţiile în care este de la sine înţeles că Legea nr.77/2016 nu poate exista „singură” în circuitul civil, ci doar prin coroborare cu alte acte normative.

32. În al treilea rând, în art.2 din Legea dării în plată se prevede faptul că această lege „se coroborează” cu dispoziţiile mai multor acte normative; însă, legea nu prevede în ce fel se va face aceasta operaţiune de coroborare, în condiţiile în care din punct de vedere material dispoziţiile legii dării în plată tind mai mult spre o modificare, iar uneori (cum ar fi cazul Legii nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare) spre o înlăturare de la aplicare şi schimbare totală a reglementării; De asemenea, legea derogă de la dispoziţiile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte regimul juridic al executării silite, al competenţei instanţelor judecătoreşti şi altele; nu în ultimul rând, aceasta nu se referă în nici un fel la ,,coroborarea” cu dispoziţiile Legii nr.71/2011 privind punerea în aplicare a dispoziţiile Codului Civil; ultima ratio, Legea dării în plată lasă o largă marjă de interpretare aspectelor tranzitorii deoarece nu face nicio referire la regimul aplicabil contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864.

De asemenea, nu a fost avută în vedere corelarea cu prevederile Legii nr.151/2015 privind procedura insolvenţei
persoanelor fizice. Toate aceste exemple de inadvertenţe care ţin de relaţia dintre Legea nr.77/2016 şi restul cadrului normativ pun în evidență caracterul imprecis al normei.

33. În al patrulea rând, există o inadvertenţă între scopul declarat de legiuitor (care se poate extrage din Expunerea de motive) şi textul Legii dării în plată; de exemplu, neconcordanţa apare cel mai puternic între scopul reglementării şi mijloacele legislative utilizate: pe de o parte, reglementarea doreşte să protejeze debitorii aflaţi într-o situaţie de dificultate financiară, iar, pe de altă parte, când sunt enumerate în art.4 condiţiile pentru aplicarea dării în plată cu efect liberatoriu, nu se regăseşte nicio prevedere care să limiteze aplicarea dispoziţiilor legale doar la debitorii aflaţi într-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar.

De asemenea, nu se reglementează situaţia în care imobilul este afectat de sarcini: drepturi reale (uzufruct, abitaţie, etc.) sau chiar alte garanţii constituite în favoarea aceluiaşi creditor sau a altuia pentru imobil şi nici cea în care nu a achitat datoriile de întreţinere (către asociaţiile de proprietari, spre exemplu); toate aceste situaţii ar face imposibilă o vânzare liber consimţită a imobilului.

Nu se reglementează un termen în care debitorul să poată introduce acţiunea prevăzută la art.8 din lege, ceea ce poate da naştere la numeroase abuzuri. Legea nr.77/2016 reglementează doar termenul minim în care debitorul poate solicita prezenţa reprezentantului băncii la notar, însă nu şi termenul maxim, ceea ce poate conduce la abuzuri.

De asemenea, legea nu prevede momentul în care se vor relua plăţile ca urmare a încetării cauzei de suspendare provocate de trimiterea de către debitori a notificării intenţiei dării în plată, respectiv a celor doua acţiuni reglementate la art.7 şi 8 din lege.

34. Autoarele excepției de neconstituționalitate consideră că prevederile legale criticate retroactivează, menționând jurisprudența relevantă în materie a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, din
analiza prevederilor Legea nr.77/2016, identifică cel puţin două ipoteze care creează situaţii juridice ce dau naştere unor cazuri de aplicare retroactivă a legii.

Prima ipoteză se întemeiază, in principal, pe dispoziţiile art.11 din Legea nr.77/2016 coroborate, desigur, cu ansamblul reglementării: se are în vedere ipoteza în care contractul este în vigoare, clientul îşi execută conform graficului agreat cu banca obligaţiile de plată a ratelor, iar după intrarea în vigoare a Legii nr.77/2016, îşi exercită noul drept (aplicarea legii contractelor în curs);

35. A doua ipoteză se întemeiază, în principal, pe dispoziţiile art.8 alin.(l): „În situaţia in care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor (…)” şi ale art.8 alin.(5): „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea obligaţiilor aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma de executare silită care se continuă contra debitorului” din Legea nr.77/2016 (aplicarea legii cazurilor care se află în procedura de executare silită).

36. Cu privire la această ipoteză, din punct de vedere al succesiunii în timp al raporturilor juridice se poate conchide că legiuitorul a reglementat expres ipoteza în care creditorul a executat silit imobilul ipotecat, iar executarea se continuă pentru debitul rămas neachitat de către client. Legea nr.77/2016 oferă debitorului dreptul de a solicita instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit. Ipoteza prezentată oferă o perspectivă puternică asupra caracterului retroactiv al Legii nr.77/2016. Astfel, vânzării imobilului, începută şi încheiată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.77/2016, noul act normativ îi adaugă un efect care nu era prevăzut la data la care vânzarea a fost realizată şi anume, stingerea obligaţiei principale.

Legea dării în plată ataşează un nou efect unui eveniment trecut (vânzarea imobilului): astfel, la momentul la care s-a realizat vânzarea imobilului, această situaţie juridică nu dădea naştere unui drept la stingerea obligaţiei; prin urmare, este imposibil ca legea să reglementeze, în realitate, un efect viitor al unei situaţii juridice născute anterior, tocmai pentru că regimul juridic aplicabil situaţiei juridice trecute nu dădea naştere unui asemenea efect.

Prin urmare, Legea nr.77/2016 nu se aplică unui efect viitor al unei situaţii juridice născute anterior, ci înseşi situaţiei juridice trecute ataşându-i un veritabil nou efect.

Faptul că principiul neretroactivităţii legii civile a fost statuat prin voinţa legiuitorului constituant în chiar textul Constituţiei, nu îi permite legiuitorului ordinar să îi modifice voinţa manifestată chiar prin norme imperative, pentru a modifica situaţii juridice din trecut.

37. Prin analizarea dispoziţiilor Legii nr.77/2016 se ajunge la concluzia că aceasta modifică însăşi natura contractului de credit bancar care a fost încheiat între bancă şi client. Legea nr.77/2016 nu stabileşte doar o modalitate de stingere a obligaţiilor, ci modifică esenţial raportul juridic ce derivă din contract prin chiar schimbarea întregului regim juridic care era aplicabil la momentul încheierii contractului.

38. Se mai susține că Legea dării în plată, prin modul în care operează şi efectele pe care aceasta le produce aduce o ingerinţă nepermisă dreptului de proprietate pe care banca îl are asupra creanţelor izvorâte din contractele de
credit. Astfel, pe de o parte, atunci când dreptul de creanţă este înlocuit cu un alt bun împotriva voinţei titularului dreptului – în situaţia autoarei, obiectul prestaţiei debitorului care corespunde dreptului de creanţă al băncii este modificat dintr-o sumă de bani, într-un bun imobil – se manifestă o intervenţie a legiuitorului nepermisă de cadrul constituţional şi, pe de altă parte, având în vedere că valoarea bunului imobil este mai mică decât cuantumul creanţei datorate de client băncii, diminuarea patrimoniului băncii este vădită.

39. Se precizează că, anterior adoptării Legii nr.77/2016, nu exista nicio obligaţie legală ca valoarea ipotecii să fie egală/superioară/comparabilă cu cea a creditului, băncile având libertatea de a crea un coş de garanţii de diferite naturi, în care ipoteca imobiliară putea să fie doar una dintre cele convenite contractual. Cu atât mai mult, aplicarea necircumstanţiată a legii conduce la efecte arbitrarii şi discriminatorii între bănci.

40. Legea nr.77/2016 restrânge dreptul de proprietate şi libertatea contractuală a creditorilor fără a exista vreuna din justificările/premisele cuprinse la art.53 din Constituţie. În prezent, nimic nu împiedică părţile unui contract de credit ca, la momentul intrării în raporturi contractuale să agreeze că darea în plată va fi una din modalităţile de executare a obligaţiei principale a debitorului, respectiv de restituire a banilor împrumutaţi.

Codul civil prevede instituţia dării în plată, rămânând doar ca un atare remediu să fie preluat în viitor, în contractele dintre părţi în spiritul directivelor europene privind protecţia consumatorilor. În plus, faţă de darea în plată, dreptul comun (dreptul civil), dar şi dreptul special (dreptul de protecţie al consumatorilor) prevăd şi remedii alternative pentru ipotezele în care dezechilibre contractuale intervenite pentru cauze intrinseci sau extrinseci contractului au dus la pierderea utilităţii acestuia faţă de una dintre părţi.

Un astfel de remediu este, de pildă, instituţia impreviziunii din dreptul civil, însă, acesteia i se adaugă şi multiplele remedii speciale consumeriste (renegocierea, reformularea contractelor prin introducerea unei clauze speciale cu conţinut adecvat stingerii obligaţiei privind darea în plată, etc).

41. Autoarele excepției de neconstituționalitate afirmă că „de protecţia oferită de art.44 din Constituţie prin corelare cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se bucură toate drepturile reale
principale şi accesorii”.

Astfel, susţin că Legea dării în plată aduce o atingere dreptului de ipotecă, deoarece lipseşte în mod indirect de efecte acest drept; oricând va dori să execute ipoteca, banca va putea fi obligată să preia bunul. Deşi aparent nu avem de-a face cu o situaţie prejudiciabilă pentru bancă, în realitate, efectul este vădit injust. În situaţia în care creditul este garantat cu o ipotecă de rangul I asupra bunului imobil, iar banca este obligată de către client să preia bunul în plată, dreptul la ipotecă se stinge implicit. Astfel, există posibilitatea ca un alt creditor al clientului care avea o ipotecă de rang II să urce în rang şi să solicite să îşi satisfacă creanţa sa prin valorificarea bunului aflat acum în patrimoniul băncii.

42. Ingerinţa în dreptul de proprietate nu trebuie să urmărească doar un scop legitim conform interesului general, ci să şi păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui.

Necesitatea asigurării unui just echilibru între exigenţele intereselor generale ale comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului se concretizează în necesitatea existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijlocele folosite şi scopul urmărit.

43. Se arată că între dreptul de proprietate şi libertatea economică există o corelare în scopul de a accentua faptul ca banca nu poate fi obligată să devină proprietară unui bun împotriva voinţei sale. Proprietatea este un drept, iar faptul ca exercitarea acestui drept impune respectarea anumitor obligaţii este subsecvent dreptului. Transformarea dreptului într-o obligaţie de a prelua în proprietate un alt bun afectează libertatea economică prin forţarea băncilor de a deveni proprietar ale unor bunuri imobile; de altfel, în legislaţia română, nu se pot identifica acele cazuri în care un subiect de drept privat să fie obligat să devină proprietar împotriva voinţei sale.

44. Practic, Legea nr.77/2016 transformă creditul ipotecar într-un leasing imobiliar. De asemenea, băncile vor fi obligate să suporte cheltuieli aferente unei cu totul alte pieţe decât cea trasată de obiectul de activitate, spre exemplu: cheltuieli cu asigurarea şi paza imobilelor, administrarea lor în vederea revânzării, cheltuieli cu angajarea unor specialişti din alte domenii decât cel bancar.

45. Se invocă prevederile art.6 şi art.13 şi ale art.20 din Legea nr.24/2000, arătându-se că Legea nr.77/2016 nu instituie reguli necesare, nu a fost însoţită de studii de impact şi prin măsurile sale neproporţionale nu corespunde politicilor publice ale Uniunii în domeniul protecţiei consumatorilor şi încalcă drepturile creditorilor protejate convenţional şi constituţional. Prin lipsa de fundamentare, prin refuzul legiuitorului de a lua în considerare reacţiile tuturor actorilor interesaţi şi instituţiilor relevante, autoritatea legislativă a transformat regulile de legistică mai sus citate în norme futile şi abstracte ce pot fi încălcate ori de câte ori există voinţa politică pentru a le încălca. Aceste încălcări nu pot rămâne nesancţionate. Dispoziţiile constituţionale nu au caracter declarativ, ci constituie norme obligatorii, fără de care nu se poate concepe existenta statului de drept, prevăzut la art.1 alin.(3) din Constituţie.

46. Se mai arată că Banca Centrală Europeană a dat aviz negativ Legii 77/2016 şi prin aceasta Romania şi-a încălcat obligaţia de a respecta avizele Băncii Centrale Europene în domeniile în care aceasta are competenţă, obligaţie care se desprinde din lectura dispoziţiilor art.127 alin.(4) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene coroborate cu prevederile art.2 alin.(1) din cuprinsul Deciziei Consiliului 98/415/CE din 29 iunie 1998 privind consultarea Băncii Centrale Europene de către autorităţile naţionale cu privire la proiectele de reglementare. De altfel, astfel cum rezultă din introducerea Avizului mai sus
menţionat, Banca Centrală Europeană a decis să emită din proprie iniţiativă un aviz cu privire la proiectul de reglementare, întrucât nu a fost consultată oficial de către legiuitorul român. Se mai menţionează poziţia negativă la adresa legii a unor comisari europeni, precum şi Raportul Comisiei de ţară privind România pentru anul 2016 [RO Bruxelles, 26.02.2016, SWD (2016) 91 final].

47. Unicul text al directivei care se referă la posibilitatea stingerii obligaţiei izvorâte din contractele de credit prin darea în plată a bunului imobil este cel prevăzut la art.28, Arierate şi executare silită. Însă, spre deosebire de
textul naţional, norma de drept al Uniunii este proporţională şi prezintă un caracter adecvat pentru atingerea scopului directivei. Este proporţională pentru că reglementează nu doar dreptul debitorilor de a stinge datoria prin darea în plată a bunului, dar şi compensaţiile juste şi echitabile la care este îndrituit creditorul într-o atare ipoteză.

48. Caracterul retroactiv al Legii nu poate fi justificat prin indicarea Directivei ca act normativ cu forţă superioară, în condiţiile în care Directiva însăşi nu retroactivează, deoarece conform art.43, aceasta urmează să se aplice doar contractelor încheiate ulterior intrării sale în vigoare. Tensiunea neclarificată existentă încă între autonomia ordinii juridice a Uniunii Europene, pe de o parte, şi pretenţiile statelor membre privind propriile prevederi constituţionale nu ar permite un conflict între ordini juridice atât de flagrante.

49. Legea nr.77/2016 încalcă dreptul creditorilor ipotecari diligenţi la diferenţă, contravenind art.16 din Constituţie. Astfel, în cazul în care debitorul mai are alte bunuri libere de sarcini, legea creează o situaţie preferenţială pentru
ceilalţi creditori, discriminând creditorii diligenţi care şi-au constituit o garanţie.
În urma ştergerii datoriei ipotecare, doar ceilalţi creditori (care nu au calitatea de instituţie de credit, instituţie financiară nebancară sau cesionar al acestora ce beneficiază de ipotecă) vor rămâne cu un drept de urmărire asupra celorlalte bunuri din patrimoniul debitorului, şi doar categoria de creditori garantaţi cu ipotecă va fi discriminată prin restrângerea drepturilor la recuperarea creditului.

50. Măsurile legislative adoptate nu respectă principiul proporţionalităţii, iar semnificaţia principală a proporţionalităţii se exprimă prin două concepte:
rezonabil şi echitabil. Măsura legislativă criticată nu este nici rezonabilă şi nu poate fi nici echitabilă, deoarece restrânge/îngrădeşte dreptul de proprietate, libertatea economică a instituţiilor financiare bancare şi nebancare creditoare.
Restrângerea nu este justificată de un scop legitim de salvgardare a intereselor publice şi nu este conformă standardului de protecţie oferit de stat în calitatea sa de garant al dreptului.

51. Art.4 din lege lasă loc hazardului moral al debitorului, întrucât permite modificarea discreţionară a preţului contractului de către debitor şi constituie un stimulent pentru ca debitorii să nu îşi execute obligaţiile contractuale de plată a datoriilor. Măsura ar fi fost legală şi proporţională dacă legiuitorul ar fi corelat-o cu prevederile Legii nr.151/2015 privind procedura insolvenţei persoanei fizice, adică dacă ar fi fost limitată la cazurile sociale/contractele aflate în litigiu care să justifice ingerinţa excepţională a legiuitorului în contract.

52. Art.4 şi art.7 din Legea nr.77/2016 nu asigură garanţiile constituţionale ale dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare deoarece dă dreptul debitorilor instituţiilor bancare şi financiar nebancare să schimbe obiectul, preţul și riscul contractului după bunul lor plac şi în lipsa verificărilor prealabile privind îndeplinirea condiţiilor obiective şi subiective pentru aplicarea protecţiei. Scopul Directivei 2014/17/UE a cărei implementare se pretinde că se realizează prin Legea dării în plată, astfel cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legislativ, nu este nici pe departe limitarea
libertăţii contractuale a părţilor contractului şi nici instaurarea unei prezumţii absolute că dezechilibrele contractuale pot apărea doar în defavoarea consumatorilor. Libertatea comerţului apare totodată ca o cerinţă fundamentală a economiei de piaţă şi pentru garantarea acesteia statul are obligaţia de a garanta şi dreptul la profit. Prin instituirea unei obligaţii în sarcina creditorilor de a se conforma dreptului debitorilor exercitat în baza legii în mod unilateral şi neîngrădit de a schimba preţul unui contract deja executat sau în curs de executare, statul aduce ingerinţe nejustificate libertăţii creditorilor la activitate economică şi liberă iniţiativă.

53. Judecătoria Rădăuți apreciază în opinia exprimată în Dosarele nr.1155D/2016 şi 1156D/2016 că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Aceasta arată că Legea nr.77/2016 reglementează prin dispoziţiile,
scopul şi efectele sale, un mecanism de intervenţie forţată, exterioară, care modifică raporturi contractuale preexistente prin schimbarea obiectului obligaţiei şi a regimului juridic al contractului. Concret, împotriva ordinii de drept şi a securităţii juridice, legea reglementează dreptul debitorilor de a rambursa creditul anticipat şi de a nova obiectul obligaţiei, în lipsa verificărilor prealabile cu privire la existenţa interesului legitim justificator şi în lipsa unei compensaţii juste şi echitabile pentru creditori.

54. Instanţa arată că „Art.3, 6 şi 8 din Legea nr.77/2016 au următorul efect: în urma stingerii creanţei ca urmare a dării în plată, prin aceasta procedură, creditorul ipotecar diligent, care şi-a constituit o garanţie, dobândeşte o situaţie juridică inferioară altor creditori (creditorii chirografari), care, deşi nu au o garanţie, pot urmări bunuri mobile şi imobile prezente şi viitoare ale debitorilor până la satisfacerea întregii creanţe”. Pentru un tratament echitabil al creditorilor (ipotecari si chirografari) în toate situaţiile cu multitudine de creditori este necesar ca urmărirea bunurilor debitorului să fie realizată în mod coordonat, în cadrul procedurii concursuale a insolvenţei reglementată în Legea nr.151/2015 care prevede mecanisme de reorganizare, lichidare si prioritate la plată menite a aplica un tratament echitabil, şi mai ales menite a garanta protecţia dreptului la diferenţă a creditorilor preferenţiali. Legea nr.77/2016 încalcă, prin urmare, dreptul creditorilor ipotecari diligenţi la diferenţă şi, prin aceasta, contravine art.16 din Constituţie.

55. Art.4 din Lege care stabileşte şi condiţiile în care dreptul debitorului de a da în plată poate fi contestat ca fiind exercitat în afara limitelor legale permite modificarea discreţionară a preţului contractului de către debitor şi constituie un stimulent pentru ca debitorii să nu îşi execute obligaţiile contractuale de plată a datoriilor.

56. Măsura ar fi fost legală şi proporţională dacă ar fi fost limitată la cazurile sociale/contractele conflictuale care să justifice ingerinţa excepţională a legiuitorului în contract. Domeniul extins de aplicare al legii şi condiţiile de
admisibilitate a cererii de dare în plată reglementate la art.4 din lege vin, de altfel, în contradicţie cu propria Expunere de Motive a legii, acolo unde se menţionează că: „Restabilirea echilibrului contractual înseamnă că în situaţia unei crize a contractului, părţile împart riscul. (…) Principiul răspunderii nelimitate reglementat de art.2324 alin.(2) din Codul civil nu este în concordanţă cu legislaţia protecţiei consumatorilor, fiind contrazis şi de situaţia reală de supra-îndatorare a debitorului, care, pentru imposibilitate de plată, astfel cum este aceasta definită de art.1634 din Codul civil, trebuie liberat de datorii.
Prevederile art.3 şi art.4 din Legea nr.77/2016 nu limitează exercitarea dreptului de a da în plată a debitorului la situaţii de imposibilitate de executare şi criză a contractului, ci permit hazardul moral şi discreţionar al debitorilor, aflaţi în situaţii economico-financiare excepţionale sau nu”.

57. Judecătoria Sânnicolau Mare și Judecătoria Cornetu apreciază în opiniile exprimate în Dosarele Curții nr.1266D/2016, respectiv nr.1242D/2016 că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

58. Judecătoria Călărași apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curții nr.1320D/2016 că excepția de neconstituționalitate este întemeiată, fiind încălcate dispozițiile constituționale ale art.1 alin.(5), art.15 alin.(2), art.44 alin.(2), art.53 și art.135 alin.(2). Instanța arată că legiuitorul intervine într-un contract civil fără a-i da creditorului posibilitatea de a-și manifesta acordul cu privire la modalitatea alternativă de stingere a datoriei și îl obligă să primească în plată imobilul ipotecat cu efectul liberării debitorului, fără a ține cont de dezechilibrul pe care i l-ar produce și creând o discrepanță între situația creditorilor chirografari și a celor ipotecari. Instanța susține că o lege adoptată în vederea aplicării sale în viitor se aplică, contrar dispozițiilor constituționale ale art.15 alin.(2), și situațiilor trecute.

59. Dreptul de proprietate al băncii este încălcat, întrucât nu i se dă posibilitatea să își recupereze contravaloarea investiției realizate prin mijloace financiare. În plus, se arată că restrângerea exercițiului dreptului fundamental la
proprietate nu este în mod concret justificată prin necesitatea apărării drepturilor și libertăților altor persoane, întrucât Legea nr.77/2016 nu le cere consumatorilor să facă dovada că nu își mai pot executa obligațiile contractuale. Măsura restrângerii exercițiului dreptului de proprietate este disproporționată întrucât băncile nu pot contesta manifestarea de voință a debitorului de a da bunul în plată, chiar dacă nu există diferențe între soldul debitului și valoarea bunului
ipotecat și nici nu este dovedită o imposibilitate reală de plată.

60. Legea instituie o discriminare în rândul debitorilor, câtă vreme se stabilește un plafon valoric de 250.000 euro, a cărui depășire face imposibilă prevalarea de dispozițiile Legii nr.77/2016. Or, această discriminare este nejustificată, întrucât fenomenul devalorizării imobilelor îi afectează pe aceștia în mod nediferențiat.

61. Judecătoria Târgu-Jiu – Secția civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curții nr.1373D/2016 că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții, a Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și dispozițiile art.6 alin.(6) din Codul civil, și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

62. Judecătoria Slobozia apreciază în opiniile exprimată în Dosarele Curții nr.1374D/2016 și nr.1378D/2016 că excepția de neconstituționalitate este întemeiată în parte. Instanța subliniază că dispozițiile criticate nu lasă loc de interpretări, instituind în sarcina subiectelor de drept respectarea tuturor obligațiilor prevăzute de actul normativ criticat. În plus, Legea nr.77/2016 nu încalcă principiul neretroactivității legii civile, întrucât vizează facta pendentia, fără a afecta situații juridice epuizate anterior intrării sale în vigoare.

63. Instanța apreciază că se încalcă dispozițiile constituționale ale art.44 alin.(2). Legea nr.77/2016 afectează speranța legitimă a creditorului, beneficiar al unei creanțe certe, lichide și exigibile, de a dobândi un bun, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât, în schimbul sumei de bani pe care este îndreptățit să o primească, este nevoit să accepte spre plată un imobil a cărui valoare poate fi inferioară creanței bănești și să suporte, astfel, riscuri ce nu au putut fi prevăzute la momentul încheierii contractului de credit.

64. Judecătoria Sectorului 4 din București, apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curții nr.1396D/2016 că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudența instanței de contencios constituțional. Se arată că nu sunt încălcate exigențele privind previzibilitatea și accesibilitatea legii, câtă vreme consumatorii și instituțiile de credit por prevedea în mod rezonabil ce condiții trebuie să îndeplinească și în ce situații este aplicabil actul normativ. Se mai arată că restrângerea exercițiului dreptului de proprietate al instituțiilor de credit este proporțională prin raportare la scopul urmărit, respectiv ocrotirea intereselor consumatorilor care se află în situația de excepție de a nu mai putea onora obligațiile contractuale, ținând cont de faptul că instituția de credit dobândește proprietatea asupra imobilului în contul creditului acordat.

65. În sfârșit, instanța apreciază că dispozițiile legale criticate nu retroactivează întrucât nu intervin asupra efectelor trecute ale situațiilor juridice născute înainte de intrarea acestora în vigoare și pentru că reglementează exclusiv efectele viitoare ale unor asemenea situații.

66. Judecătoria Bacău – Secția civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curții nr.1461D/2016 că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Instanța consideră că art.11 din Legea nr.77/2016 încalcă principiul neretroactivității. Contractul, ca izvor de obligații civile, fie și în cazul în care executarea acestuia se întinde în timp, nu reprezintă o situație juridică, în sensul avut în vedere de art.6 alin.(6) din Codul civil.

67. Legea criticată încalcă dreptul fundamental la proprietate, așa cum este acesta garantat de art.44 alin.(1)-(2) din Constituție. Dreptul pur și simplu al băncii este transformat într-un drept afectat de incertitudinea alegerii pe care o va realiza unilateral debitorul. În plus reglementarea este contrară Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr.1093/2010 care reglementează posibilitatea ca operațiunea juridică a dării în plată să se realizeze prin acordul părților. Este evocat și principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat să devină titularul unui drept de proprietate, în special unul având ca obiect un imobil.

68. Judecătoria Iași – Secția civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul nr.1471D/2016 că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată arătând că Legea nr.193/2000 cuprinde prevederi similare privind aplicabilitatea legii la contractele în derulare, iar această lege a fost adoptată ca urmare a normelor Uniunii Europene şi nu a fost declarată ca neconstituţională de către Curtea Constituţională.

69. Judecătoria Târgoviște apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curții nr.1509D/2016 în sensul caracterului parţial întemeiat al excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, în ceea ce priveşte procedura de adoptarea a legii,
instanţa reţine că legea a fost adoptată de Parlamentul României, în condiţiile art.77 alin.(2) cu respectarea prevederilor art.75 şi ale art.76 alin.(2) din Constituţia României. Referitor la cerinţele de previzibilitate ale legii, instanţa reţine că excepţia este neîntemeiată, întrucât aspectele prezentate de contestatoare în susţinerea excepţiei ţin de aplicarea şi interpretarea legii, inclusiv de coroborarea dispoziţiilor din acest act normativ cu normele de drept comun.

70. În schimb, instanţa apreciază că Legea nr.77/2016, conţine dispoziţii contrare prevederilor art.15 alin.(2) din Constituţie, cel puţin în ceea ce priveşte art.11, încălcându-se astfel principiul neretroactivităţii legii. Potrivit art.15 alin.(2) din Constituţie legea civilă poate să dispună numai pentru viitor. Or, legea stabileşte modalităţi noi de stingere a obligaţiilor contractuale, prin intermediul unei legi care a intrat în vigoare după momentul încheierii contractului.

71. În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la proprietate, încălcarea libertăţii economice şi a trăsăturilor fundamentale ale economiei naţionale, instanţa opinează în sensul că excepţia invocată este neîntemeiată, întrucât textul contestat nu contravine normelor constituţionale invocate în susţinerea ei.
Astfel, stabilirea posibilităţii de stingere a obligaţiilor rezultate din contractele de credit prin darea în plată, chiar împotriva voinţei creditorului, nu constituie o atingere a dreptului de proprietate, atâta vreme cât în schimbul creanţei stinse creditorul primeşte un bun pe care la momentul încheierii contractului de credit l-a considerat o garanţie suficientă, această operaţiune neputând fi în nici un caz echivalată cu o expropriere.

72. De asemenea, normele în cauză nu conţin elemente de imprevizibilitate şi inaccesibilitate, altele decât cele inerente contractului de credit în general, care, mai ales în cazul unui termen îndelungat de derulare, presupune asumarea unor schimbări importante ale condiţiilor economicofinanciare iniţiale. Totodată, instanţa apreciază că normele în cauză nu constituie o restrângere a drepturilor creditorului, întrucât, de vreme ce acesta are posibilităţi net superioare debitorului de a previziona modificarea condiţiilor economico-financiare, poate realiza o arhitectură a contractului de credit corespunzătoare, respectiv poate solicita la încheierea contractului garanţii îndestulătoare, inclusiv prin raportare la modificările previzionate. Faptul că, urmare a acestei reglementări, o parte din riscul contractului este preluat de creditorul bancă, constituie o opţiune a legiuitorului permisă acestuia de normele constituţionale care nu aşază banca pe o poziţie superioara altor persoane.

73. Judecătoria Sectorului 3 din București – Secția civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curții nr.1550D/2016 că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudența instanței de contencios constituțional. Se arată că nu sunt încălcate exigențele privind previzibilitatea și accesibilitatea legii, câtă vreme consumatorii și instituțiile de credit pot prevedea în mod rezonabil ce condiții trebuie să îndeplinească și în ce situații este aplicabil actul normativ. Faptul că valabilitatea procedurii de dare în plată nu este condiționată de exprimarea acordului creditorului nu reflectă o lipsă de previzibilitate a acesteia, ci exprimarea unei opțiuni a legiuitorului în materia protecției consumatorilor. Nici derogarea, prin art.3 al Legii nr.77/2016, de la dreptul comun în materia dării plată nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a principiului imprevizibilității și accesibilității legii.

74. Se mai arată că restrângerea exercițiului dreptului de proprietate al instituțiilor de credit este proporțională prin raportare la scopul urmărit, respectiv ocrotirea intereselor consumatorilor care se află în situația de excepție de a nu mai putea onora obligațiile contractuale, ținând cont de faptul că instituția de credit dobândește proprietatea asupra imobilului în contul creditului acordat.

75. În sfârșit, instanța apreciază că dispozițiile legale criticate nu retroactivează, întrucât nu intervin asupra efectelor trecute ale situațiilor juridice născute înainte de intrarea acestora în vigoare și pentru că reglementează
exclusiv efectele viitoare ale unor asemenea situații.

76. Judecătoria Bacău – Secţia civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curții nr.1616D/2016 că Legea nr.77/2016 este neconstituţională.

77. În materie contractuală, atât valabilitatea contractului, cât şi efectele, precum şi executarea şi încetarea acestuia sunt supuse legii în vigoare la data la care a fost încheiat, în aceste condiţii art.11 fiind neconstituţional.

78. Cu privire la dreptul de proprietate, instanţa apreciază că Legea nr.77/2016 nu poate fi considerată că aduce o simplă limitare a dreptului de proprietate asupra creanţei, dreptul de opţiune stabilit în favoarea debitorului golind de conţinut dreptul de creanţă al băncii. Dintr-un drept pur şi simplu (lato sensu), dreptul de creanţă al băncii se transformă într-un drept afectat de incertitudinea alegerii pe care o va realiza unilateral debitorul; dreptului de creanţă al băncii în forma iniţială îi corespundea obligaţia corelativă a clientului de a restitui suma de bani împrumutată; or, în condiţiile Legii nr.77/2016, dreptului iniţial de creanţă îi corespunde o obligaţie corelativă alternativă: fie consumatorul achită creditul, fie oferă imobilul. Darea în plată este un mod de stingere a datoriei care presupune acordul de voinţă al părţilor.

79. Mecanismul dării în plată avut în vedere de Directiva 2014/17/UE, implementată prin Legea nr.77/2016 este cel clasic, bazat pe libertatea de voinţă a părţilor şi nu vizează o dare în plată doar pe baza unui pretins drept al debitorului şi doar prin voinţa unilaterală a acestuia. Un principiu fundamental al dreptului prevede că nimeni nu poate fi obligat sa devină titularul unui drept, mai cu seamă al unui drept de proprietate asupra unui bun imobil, iar un alt principiu fundamental în materia obligaţiilor este că debitorul nu se poate elibera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul, care are dreptul la executarea întocmai a obligaţiei, consimte la aceasta.

80. Instanţa apreciază că se încalcă dreptul de proprietate al băncilor în măsura în care instituie un mecanism forţat de dare în plată şi de stingere a datoriei, cu suspendarea de drept a tuturor efectelor contractului şi a tuturor
procedurilor în curs, doar în temeiul unei notificări, ca act unilateral al debitorului, fără să existe nicio alternativă de adaptare judiciară a contractului şi fără ca aceste măsuri extrem de grave sa fie condiţionate de lipsa veniturilor şi a bunurilor debitorului, adică de starea lui de insolvabilitate, cel puţin aşa cum este înţeleasă în dreptul comun.

81. Judecătoria Râmnicu Vâlcea – Secția civilă apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curții nr.1626D/2016 că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că Legea nr.77/2016 este, pe de o parte, o lege cu caracter social, iar, pe de altă parte, are în vedere echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din devalorizarea bunurilor imobile. Instanța mai precizează că Legea nr.77/2016 are în vedere și interesul creditorilor, cărora li se transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor ipotecate.

82. Judecătoria Sectorului 2 din București apreciază în opinia exprimată în Dosarele Curții nr.1634D-1635D/2016 că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Potrivit instanței, normele legale criticate sunt precise și previzibile și oferă securitate juridică destinatarilor săi. De asemenea, modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi. Legea criticată nu reglementează măsuri excesive, insuficient elaborate sau imposibil de realizat și nu se aplică în mod aleatoriu.

83. Dreptul de proprietate al băncilor nu se încalcă câtă vreme acestea devin proprietare asupra imobilului dat în plată. Nici principiul proporționalității nu este încălcat câtă vreme măsurile legislative criticate sunt adecvate față de
situația de fapt, respectiv imposibilitatea de plată în care se află debitorii, precum și față de scopul avut în vedere de legiuitor la restrângerea exercițiului dreptului fundamental de proprietate. În sfârșit, se arată că băncile nu suportă o sarcină excesivă câtă vreme bunul dat în plată are, de regulă, o valoare mult mai mare decât cea a împrumutului acordat, banca evaluându-l la momentul acordării creditului la 150% față de împrumutul acordat.

84. Judecătoria Brașov apreciază în opinia exprimată în Dosarul Curții nr.1685/2016 că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții. Se arată că nu sunt încălcate exigențele privind previzibilitatea și accesibilitatea legii, câtă vreme consumatorii și instituțiile de credit por prevedea în mod rezonabil ce condiții trebuie să îndeplinească și în ce situații este aplicabil actul normativ.

85. Se mai arată că restrângerea exercițiului dreptului de proprietate al instituțiilor de credit este proporțională prin raportare la scopul urmărit, respectiv ocrotirea intereselor consumatorilor care se află în situația de excepție de a nu mai putea onora obligațiile contractuale, ținând cont de faptul că instituția de credit dobândește proprietatea asupra imobilului în contul creditului acordat. În sfârșit, instanța apreciază că dispozițiile legale criticate nu retroactivează întrucât nu intervin asupra efectelor trecute ale situațiilor juridice născute înainte de intrarea acestora în vigoare și pentru că reglementează exclusiv efectele viitoare ale unor asemenea situații.

86. Judecătoria Sectorului 6 din București, Judecătoria Sinaia, Judecătoria Botoșani – Secția civilă, Judecătoria Fetești și Judecătoria Deta, contrar dispozițiilor art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu și-au exprimat opinia cu privire la temeinicia excepției de neconstituționalitate în Dosarele Curții nr.1140D/2016, nr.1174D/2016, nr.1190D/2016, nr.1198D/2016, nr.1223D/2016, nr.1383D/2016 și nr.1384D/2016.
87. Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

88. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

89. În baza art.47 alin.(4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a fost solicitat punctul de vedere al Băncii Naţionale a României, cu privire la dispozițiile Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

90. Banca Naţională a României a transmis punctul său de vedere, înregistrat la Registratura jurisdicţională a Curţii Constituţionale sub nr.9008 din 4 octombrie 2016.

CURTEA, examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Băncii Naţionale a României, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, susținerile părților prezente, concluziile scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

91. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 şi 29 din Legea nr.47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

92. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.1 alin.(3), art.3, art.4, art.5 alin.(2), art.6-8, în special art.8 alin.(1), (3) și (5), art.10 și ale art.11 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, precum şi a legii în ansamblul său. Dispoziţiile criticate punctual au următorul conținut:

- Art.1 alin.(3): „Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori.”

- Art.3: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr.287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără
costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.”

- Art.4: „(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;
b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;
c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;
d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.
(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile
ipotecate în favoarea creditorului.”

- Art.5 alin.(2) : „Notificarea prevăzută la alin.(1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus
de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.”

- Art.6: „(1) De la data primirii notificării prevăzute la art.5 se suspendă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor personali sau ipotecari.
(2) În situaţia admiterii definitive a contestaţiei prevăzute la art.7, creditorul poate demara sau, după caz, relua orice procedură judiciară sau extrajudiciară atât împotriva debitorului, cât şi împotriva altor garanţi personali sau ipotecari.
(3) Demersurile prevăzute la art.5 şi art.7-9 pot fi întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi.
(4) Acţiunea în regres împotriva debitorului principal va putea fi formulată numai după stingerea integrală a datoriei izvorând din contractul de credit, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.”
- Art.7: „(1) În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art.5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.
(2) Cererea se judecă în procedură de urgenţă, cu citarea părţilor, de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază consumatorul.
(3) Apelul împotriva hotărârii pronunţate în conformitate cu dispoziţiile alin. (2) se depune de partea interesată în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare şi se judecă cu celeritate.
(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.
(5) În situaţia în care se admite contestaţia formulată de creditor, părţile vor fi puse în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de prezenta lege.
(6) În termen de 10 zile de la data respingerii definitive a contestaţiei, creditorul are obligaţia să se prezinte, în conformitate cu notificarea prealabilă a debitorului, la notarul public indicat în cuprinsul acesteia. Dispoziţiile art.5 alin.(4) sunt aplicabile atât în vederea transmiterii informaţiilor şi a înscrisurilor, cât şi în vederea stabilirii datei exacte a semnării actului de dare în plată.”

- Art.8: „(1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.
(2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul.
(3) Până la soluţionarea definitivă a cererii prevăzute la alin.(1) se menţine suspendarea oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoane
care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului.
(4) Acţiunea prevăzută de prezentul articol este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.”

- Art.10: „(1) La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art.8 sau, după caz, ale art.9, va fi stinsă orice datorie a
debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.
(2) De dispoziţiile prezentului articol beneficiază şi codebitorul sau fideiusorul care a garantat obligaţia debitorului principal.”

- Art.11: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.”

93. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art.1 alin.(5) privind obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, art.15 alin.(2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art.21 privind accesul liber la justiție, art.44 privind dreptul de proprietate, art.45 privind libertatea economică, art.53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art.73 alin.(1) lit.m) privind adoptarea legilor organice, art.135 privind economia, art.136 alin.(5) privind inviolabilitatea proprietății private. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate se poate deduce, în mod rezonabil, că autoarele acesteia au înţeles să se raporteze şi la prevederile constituţionale ale art.16 privind egalitatea în faţa legii, art.21 privind accesul liber la justiţie, art.24 privind dreptul la apărare şi ale art.148 privind integrarea în Uniunea Europeană.

94. Examinând Legea nr.77/2016, Curtea constată că aceasta are drept obiect reglementarea acelor situații apărute în urma crizei economice din cauza căreia debitorii nu au mai fost capabili să își execute obligațiile asumate prin contractele de credit. Astfel, potrivit Expunerii de motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate și împărțirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit.

Prin urmare, principala problemă care se ridică este aceea a concilierii principiului pacta sunt servanda cu prevederile legii criticate. Pentru a realiza această operațiune, Curtea trebuie să determine conținutul principiului menționat.

Potrivit acestui principiu fundamental al dreptului civil, odată încheiat valid, contractul trebuie să fie executat în deplină conformitate cu cuprinsul său, prevederile contractuale impunându-se (cu putere de lege) atât părților (și, după caz, succesorilor în drepturi), cât și instanțelor judecătorești și organelor chemate să asigure executarea silită. Acest principiu îşi găsea temeiul în art.969 din Codul civil din 1864, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, ele putându-se revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege. El este în strânsă legătură cu teoria voluntaristă a autonomiei de voință, potrivit căreia, individul liber creează dreptul, voinţa sa fiind suficientă pentru a explica efectele de drept ale unui act juridic. Voința este autonomă, deoarece ea singură și independentă are forța de a genera actul juridic, cu efectul că dreptul obiectiv doar confirmă forța juridică a voinței
individuale. Cu alte cuvinte, efectele contractului constau în naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi de obligaţii civile în condiţiile aplicării regulii pacta sunt servanda (forţa obligatorie a contractului). Astfel, părţile sunt obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă contractul încheiat în condiţiile legii aplicabile. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele contractului astfel încheiat pot fi modificate o reprezintă tot acordul părţilor, ca o expresie a autonomiei lor de voinţă.

Însă, regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale. În acest context, Curtea urmează să verifice dacă legea criticată amenajează autonomia de voință a părților în sensul soluționării situațiilor menționate mai sus.

95. În acest sens, Curtea reţine că sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.
Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor. Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art.970 care stipulau: „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.” Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art.1271].

96. În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta.
Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

97. Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.
Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

98. Din cele de mai sus, rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătiri economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

99. De asemenea, Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă și echitatea, în condițiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv – denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament – şi subiectiv – însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor. Din coroborarea dispozițiilor art.969 și art.970 din Codul civil din 1864, rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forța obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de parte, și bunacredință în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci și toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa (art.970 alin.2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al buneicredințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului.
Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sine-stătătoare, ci se
condiționează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă nici una
dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Aşadar, echitatea, alături de bunacredinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă
între ele.

100. Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale.

101. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea reţine că impreviziunea constituie doar o aparentă excepţie de la principiul autonomiei de voinţă a părţilor.

102. Chiar dacă Legea nr.77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune, intenţia legiuitorului de a face aplicarea instituţiei impreviziunii reiese din art.11 teza întâi care face referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din Expunerea de motive a legii care foloseşte expresia „criză a contractului”. Aceste sintagme trebuie interpretate ca fiind o expresie particularizată la nivelul contractului de credit a teoriei impreviziunii, aşa cum a fost enunţată mai sus. Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestaţiilor în condiţiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului.

103. Din analiza prevederilor legale rezultă, astfel, că instanţa, potrivit art.4 alin.(l) din lege, verifică îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii (persoanele cărora se aplică prevederile legale, cuantumul sumei împrumutate, scopul contractării creditului, lipsa în privinţa consumatorului debitor a vreunei condamnări pronunţate printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii) şi că, într-o interpretare restrictivă a legii, nu ar avea dreptul la verificarea altor condiţii, cum ar ficondiţiile privind existenţa impreviziunii.

104. Curtea constată că toate contractele de credit din prezentele dosare în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr.77/2016 au fost încheiate în perioada 2007-2009. Drept urmare, instanţa de contencios constituţional va trebui să facă distincţie între art.11 teza întâi („în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare”) şi art.11 teza a doua („cât şi contractelor încheiate după această dată.”) din Legea nr.77/2016.
De asemenea, Curtea reţine că, potrivit art.29 alin.(l) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional „decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. ” Cu alte cuvinte, având în vedere obiectului sesizărilor care privesc contracte de credit încheiate înainte de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, publicată inițial în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 24 iulie 2009, respectiv în perioada 2007-2009, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza a doua urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr.77/2016. Aşadar, Curtea va examina excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza întâi, însă prin raportare la cele ale art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016, întrucât acestea conturează sfera obligaţiilor al căror conţinut este contestat prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate.

105. De asemenea, în ceea ce priveşte prevederile art.3 teza întâi din Legea nr.77/2016 [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr.287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare"], având în vedere că aceleaşi contracte de credit au fost încheiate chiar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, adică 1 octombrie 2011 (potrivit art.220 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.409 din 10 iunie 2011) şi care nu pot fi aplicate contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, instanţa de contencios constituţional va respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi.

106. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate, Curtea constată că autoarele excepţiei de neconstituţionalitate formulează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de
neconstituţionalitate intrinsecă.

107. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate extrinsecă, care se referă la lege în ansamblul său, Curtea reţine că autoarele excepţiei de neconstituţionalitate susţin, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt
neconstituţionale, întrucât Legea nr.77/2016 a fost adoptată ca o lege ordinară. Or, în condiţiile în care se instituie un regim derogatoriu de la regimul general al proprietăţii [care este reglementat, potrivit art.73 alin.(3) lit.m) din Constituţie, prin lege organică], această derogare trebuie operată tot printr-o lege organică.
În acest context, se menţionează, cu titlu de exemplu, art.8 alin.(l) din lege prin care se reglementează posibilitatea pentru instanţa de judecata de a obliga creditorul să devină titular al dreptului de proprietate asupra imobilului. Aşadar, critica de neconstituţionalitate formulată de autoarele excepţiei de neconstituţionalitate se raportează la problema reglementării printr-o lege ordinară, cum este Legea nr.77/2016 a unor situaţii care vizează aspecte importante legate de dreptul de proprietate (precum transmiterea forţată a unui imobil în patrimoniul creditorului).

108. Curtea reţine că Legea nr.77/2016 reglementează situaţii specifice care nu se referă la regimul general al proprietăţii, în sensul că vizeză doar o modalitate de executare a unor obligații derivate din contractul de credit în ipoteza intervenirii impreviziunii. Chiar dacă aplicarea Legii nr.77/2016 are drept efect un transfer de proprietate, acest lucru nu semnifică faptul că legea în sine reglementează regimul general al proprietății, sintagmă ce vizeză cadrul general al proprietății în România și nu orice transfer al dreptului de proprietate ca urmare a aplicării unor instituții de drept civil. În concordanţă cu jurisprudenţa sa [Decizia nr.5 din 14 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.173 din 22 iulie 1992], Curtea constată că regimul juridic general al proprietății, publică sau privată, vizează, ca esență, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosința, dispoziția, fiind preponderent un
regim de drept privat. Regimul proprietății și al dreptului de proprietate, și încă la nivel general, reprezintă o realitate juridică care guvernează raporturile juridice de o valoare socială semnificativă ce reclamă reglementarea printr-o lege organică, pe când regulile specifice pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate reprezintă o altă realitate juridică, de o importanță mai mică, putând fi stabilită prin legi ordinare sau, după caz, prin ordonanțe. De altfel, legiuitorul a mai adoptat reglementări care au un impact asupra dreptului de proprietate prin intermediul unor legi ordinare, cum ar fi Codul de procedură fiscală (Legea nr.207/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.547 din 23 iulie 2015) care în art.348 reglementează confiscările dispuse potrivit legii. Prin urmare, Curtea constată că acestă critică de neconstituţionalitate extrinsecă este neîntemeiată.

109. Referitor la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată că o primă critică se referă la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii. Aspectele invocate în legătură cu art.l alin.(5) din Constituţie vizează, însă, mai degrabă chestiuni care ţin de interpretarea sau aplicarea legii de către instanţa judecătorească sau se referă la corelarea dintre prevederi legale din acte normative diferite. Astfel, se critică faptul că legea nu defineşte noţiunea de locuinţă, nu stabileşte în sarcina cui vor fi cheltuielile de executare silită sau nu stabileşte cu claritate domeniul de aplicare prin utilizarea sintagmei „contract de credit”, nu se arată în ce măsură Codul civil este aplicabil în materia nou reglementată, că există inadvertenţe între scopul declarat în expunerea de motive şi conţinutul propriu-zis al legii. Se mai critică faptul că se schimbă obiectul de activitate al băncii, că se denaturează piaţa bancară. De asemenea, autoarele excepţiei de neconstituţionalitate au arătat că Legea nr.77/2016 este neclară şi că nu prevede ce se întâmplă atunci când există ipoteci de ranguri diferite constituite asupra imobilului ce urmează a fi dat în plată sau ce se întâmplă atunci când imobilul este deteriorat din neglijenţa debitorului. Se mai pune şi problema corelării cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în ceea ce priveşte regularizarea cererilor de chemare în judecată. Curtea constată, însă, că aceste aspecte ţin de interpretarea şi aplicarea legii de către instanţa judecătorească, analiza lor excedând competenţei instanței de contencios constituțional.

110. O altă critică vizează faptul că legea nu a fost însoţită de studii de impact. În ceea ce priveşte necesitatea studiului de impact prin prisma art.l alin.(5) din Constituţie şi prin raportare la Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, Curtea reţine că art.30 din această lege prevede următoarele: „(1) Proiectele de acte normative trebuie însoţite de următoarele documente de motivare:[...] d) studii de impact – în cazul proiectelor de legi de importanţă şi complexitate deosebită şi al proiectelor de legi de aprobare a ordonanţelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare şi supuse aprobării Parlamentului.” Or, Curtea constată că Legea nr.77/2016 nu se încadrează în această ipoteză, ea reglementând o soluție normativă menită a rezolva o situație punctuală, respectiv impreviziunea în ipoteza intervenirii unei „crize a contractului” care nu se subsumează conținutului normativ al art.30 din Legea nr.24/2000.

111. De asemenea, s-a arătat în criticile formulate că prevederile legale criticate nu sunt coroborate cu dispoziţiile Legii nr.151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 26 iunie 2015, lege care încă nu a intrat în vigoare. Însă, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că nu se poate pronunţa asupra neconcordanţelor dintre diferite norme juridice, ci numai asupra înţelesului dispoziţiilor legale criticate în raport cu prevederile şi principiile constituţionale. De exemplu, prin Decizia nr.495 din 16 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.63 din 19 ianuarie 2005, şi Decizia nr.463 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.431 din 21 iunie 2011, Curtea a reţinut că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Prin urmare, o astfel de situaţie nu constituie un veritabil argument pe care să se întemeieze neconstituţionalitatea prevederilor criticate, ci o eventuală contrarietate între norme legale din acelaşi domeniu sau din domenii pe care autorii excepţiei de neconstituţionalitate le apreciază ca fiind similare. Or, coordonarea legislaţiei în vigoare, sub aspectele menţionate, este de competenţa autorităţii legiuitoare.

112. O altă critică se referă, prin prisma art.16 din Constituţie, la faptul că instituţiile de credit ar dobândi, în urma aplicării acestei legi, o poziţie inferioară creditorilor chirografari care îşi pot satisface creanţele prin executarea silită a celorlalte bunuri ale debitorilor, altele decât imobilul/imobilele aduse drept garanţie. În ceea ce priveşte încălcarea art.16 alin.(l) şi (2) privind egalitatea în faţa legii, Curtea reţine că prin Decizia nr.l din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, a statuat că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. De asemenea, art.16 din Constituţie „vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura
lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui” (Decizia nr.53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224 din 3 aprilie 2002). Or, acele categorii de creditori menţionate sunt în situaţii diferite. Instituţiile financiare, în calitate de creditori care şi-au garantat creanţele cu ipoteci asupra unor imobile se află, totuşi, pe o poziţie diferită faţă de cea a creditorilor chirografari, având în vedere natura diferită a creanţelor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr.22 din 21 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.224 din 3 aprilie 2003).

113. Autoarele excepţiei de neconstituţionalitate se referă şi la nerespectarea principiului neretroactivităţii legii civile, argumentând că prin normele legale criticate se afectează obiectul contractelor de credit, prin schimbarea obligaţiei de plată a sumelor de bani datorate în aceea a predării imobilului cu care s-a garantat executarea contractului de credit. Cu alte cuvinte, se afirmă că prin dispoziţiile legale criticate se afectează în mod retroactiv
substanţa contractului de credit, înlăturându-se regula potrivit căreia obligaţiile asumate trebuie respectate de către părţi (pacta sunt servanda). Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, în paragraful 94 și următoarele, regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credință și echitatea atunci când are loc o schimbare fundamentală a condiţiilor de executare a contractului. Prevederile puse în principal în discuţie prin prisma încălcării art.15 alin.(2) din Constituţie sunt cele ale art.11 din Legea nr.77/2016, potrivit cărora: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată.” Aşa cum s-a arătat la paragraful 104 din prezenta decizie, Curtea urmează să se raporteze doar la art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016. Din analiza prevederilor legale criticate rezultă faptul că ele se aplică şi contractelor aflate în curs de derulare.
Expresia „în derulare” a fost folosită de legiuitor pentru a acoperi şi cazul prevăzut de art.8 alin.(5) din Legea nr.77/2016, respectiv faza executării silite începute înainte de intrarea în vigoare a legii.

114. Cu referire la această critică, Curtea reţine, de asemenea, că majoritatea contractelor de împrumut vizate de legea criticată au fost încheiate în perioada 2007-2009, acestor contracte fiindu-le aplicabil cadrul legal de la
acea dată. Astfel, dreptul comun îl constituia Codul civil în vigoare la acea dată, iar reglementări suplimentare, specifice domeniului bancar se regăseau în Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.611 din 14 decembrie 1999. Curtea observă, însă, că Legea nr.77/2016 se aplică şi contractelor care au fost încheiate în baza altor prevederi legale decât cele ale Legii nr. 190/1999. Cu alte cuvinte, şi unele credite care nu au fost contractate în scopul achiziţionării unor imobile au fost garantate prin instituirea unor ipoteci asupra unor bunuri imobile.

115. Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864 care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art.969 și art.970. Având în vedere că Legea nr.77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, Curtea observă
că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr.77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condițiile aplicării impreviziunii.

116. Astfel, art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 prevede că dispoziţiile legii se aplică tuturor contractelor în curs de derulare, fără a lua în considerare situaţia debitorilor, precum și specificul contractelor de credit încheiate şi fără a face o diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească. Cu alte cuvinte, deşi în expunerea de motive se face referire la persoanele fizice care nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, legea se aplică fără distincţie celor două categorii de debitori menţionaţi. Curtea reţine, însă, că darea în plată intervine numai dacă în termenul de 30 de
zile prevăzut de art.5 alin.(3) din Legea nr.77/2016, părţile contractului nu ajung la un acord, respectiv, dacă negocierea întemeiată pe art.969 şi art.970 din Codul civil eşuează. Însă, o astfel de instituție a impreviziunii aplicabilă ope legis
pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr.77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicție cu prevederile constituționale ale art.1 alin.(3) privind statul de drept, art.1 alin.(5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art.21 alin.(3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și cele ale art.124 privind înfăptuirea justiției. În aceste condiții, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situație, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi și, astfel, să
dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil.

117. Astfel, din analiza prevederilor legii criticate rezultă că legiuitorul înlătură posibilitatea controlului judecătoresc în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor specifice impreviziunii, respectiv condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului), și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale). Legiutorul se limitează la a stabili condițiile premisă ale incidenței noului cadru normativ, care se pot constitui eventual în condiții de admisibilitate a cererii introductive de instanță, alături de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiție specifică impreviziunii.
Cu alte cuvinte, legiuitorul stabilește o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situația premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condițiile obiective sau subiective care caracterizeză impreviziunea contractuală.
Consecința directă este modificarea contractului în baza legii, intervenția judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condițiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată. Așa fiind, legea criticată înlătură controlul efectiv al instanței cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza și efectele schimbării circumstanțelor de executare a contractului, dând prevalență unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumție absolută a incapacității de executare a contractului de către debitor, și elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ținut de litera legii.

118. Mai mult, în condițiile în care trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr.234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr.53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.90 din 3 februarie 2011), iar „Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta” (Decizia nr.22 din 27 ianuarie 2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că acesta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii” (Decizia nr.13 din
9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.178 din 26 aprilie 1999), soluția adoptată de legiuitor în legea criticată nesocotește aceste valori consacrate jurispridențial de Curtea Constituțională.

119. Aşadar, singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă
din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.

120. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art.11 teza întâi raportate la cele ale art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr.77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art.4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art.7 din lege, respectiv art.8, ori în cadrul art.9 din aceeaşi lege.

121. Instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr.77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). Cu alte cuvinte, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art.969 şi art.970 din Codul civil din 1864, respectiv al Legii nr.77/2016, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie adaptarea contractului în forma pe care o decide, fie încetarea sa.

122. În continuare, Curtea va analiza problema constituţionalităţii sintagmei „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art.11 al Legii nr.77/2016. Curtea constată că obiectul contractelor de credit îl reprezintă sume de bani, şi nu bunuri imobile. În condiţiile în care art.11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituției de credit), drept prevăzut de art.44 din Constituţie. Curtea constată că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi deci, folosit de sine stătător, este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanța judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestațiilor rezultate din contractul de credit și prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziționării unui imobil.

123. În ceea ce priveşte criticile referitoare la prevederile art.8 alin.(5) din Legea nr.77/2016, Curtea constată că se impun anumite precizări. Executarea unei obligaţii a debitorului poate avea loc, în principiu, în două moduri: de bună voie sau prin executare silită. Cauzele pentru care se ajunge la executare silită sunt aceleaşi ca cele care îl determină pe debitor să dea în plată imobilul cu care a garantat împrumutul. Legiuitorul a reglementat aceeaşi soluţie pentru situaţii identice. Darea în plată poate opera şi în faza executării silite, neputându-se reţine încălcarea autorităţii de lucru judecat al hotărârii instanţei judecătoreşti care a încuviinţat executarea silită, întrucât aceasta nu are ca obiect soluţionarea fondului. Chiar şi în această fază instanţa poate aprecia cu privire la îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii.

124. Aşadar, Curtea reţine că încuviinţarea executării silite nu presupune o judecată de fond, ci are semnificaţia „apelării la forţa de constrângere a statului în sensul punerii în executare silită a titlului executoriu, debitorul obligaţiei suportând, astfel, în mod direct, consecinţele acestei operaţiuni. Ea deschide posibilitatea îndeplinirii efective a obligaţiilor care incumbă în sarcina debitorului, iar creditorul, prin forţa de constrângere a statului, neutralizează libertatea de acţiune a debitorului, realizându-şi creanţa în dauna voinţei acestuia” [Decizia nr.895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84 din 4 februarie 2016, paragraful 20]. În prezent, conform art.666 alin.(5) din Codul de procedură civilă, instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu; înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; debitorul se bucură de imunitate de executare; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; sau există alte impedimente prevăzute de lege.

125. Niciunul dintre aceste motive nu este afectat prin adoptarea legii criticate, întrucât legiuitorul nu contestă caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, ci limitează executarea acesteia la concurenţa bunului imobil ipotecat.
Legiuitorul nu a negat vreunul dintre elementele definitorii ale contractului de credit (obiectul, preţul sau garanţiile asociate acestuia), ci a stabilit o modalitate de executare, în respectul art.57 din Constituţie, a garanţiei asociate contractului de credit, astfel încât executarea silită a titlului executoriu, reprezentat de contractul de credit să continue. Nici executarea de bunăvoie, nici cea silită a obligaţiilor rezultate din contractul de credit nu presupune ruinarea debitorului în cazul intervenirii unei impreviziuni în executarea acestuia.

126. Mai mult, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că suspendarea executărilor silite în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr.416 din 18 iunie 2009, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.864 din 8 decembrie 2011, nu este contrară dreptului la un proces echitabil, [Decizia nr.387 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.439 din 23 iunie 2011] şi nici principiului separaţiei puterilor în stat [Decizia nr.1042 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.647 din 9 septembrie 2011], iar un atare motiv de suspendare a executărilor silite se încadrează în „alte impedimente prevăzute de lege”. Astfel,
chiar ulterior încuviinţării executării silite pot interveni anumite situaţii pentru care executarea silită nu mai poate continua. Or, în cazul de faţă, nu numai că executarea silită continuă, dar creditorul îşi poate vedea realizată creanţa, în
condiţiile impreviziunii, la nivelul bunului imobil pe care a înţeles că îl solicite drept garanţie pentru executarea obligaţiilor prevăzute în contractul de credit.

127. Toate cele de mai sus demonstrează că măsura legislativă criticată, cu precizările aduse de instanţa de contencios constituţional raportate la aplicarea teoriei impreviziunii, nu reprezintă o ingerinţă în realizarea actului de
justiţie sau a dreptului la un proces echitabil, ci o aplicare justă, în spiritul buneicredințe și a echității, a teoriei impreviziunii în faza executării silite.

128. Referitor la prevederile art.11 teza întâi prin raportare la celelalte dispoziţii legale criticate, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr.270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din data de 28 iulie 2014, paragraful 19) a statuat că, potrivit art.44 alin.(l) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens, a se vedea şi Decizia nr.19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea, Curtea a statuat prin Decizia nr.59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art.44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art.44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin.(l) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art.44 alin.(1) din Constituţie; însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condițiile exercitării sale cu bună-credință (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr.245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituțiilor de credit nu cunoaște nicio limitare în condițiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate.

129. Cu privire la art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţie, prin Decizia nr.668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.487 din 8 iulie 2011, Curtea Constituţională a statuat că folosirea unei norme
de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi
interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi a unor întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe. În cauză, prevederile invocate ale Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, publicată în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene seria L, nr.60 din 28 februarie 2014, nu au, însă, legătură cu ipoteza normativă a legii criticate, ele referindu-se la conversia creditelor în valută.

130. În aceste condiţii, Curtea constată că nu poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art.15 alin.(2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art.16 privind egalitatea în faţa legii, art.24 privind dreptul la apărare, art.45 privind libertatea economică, art.73 alin.(l) lit.m) privind adoptarea legilor organice, art.135 privind economia, art.136 alin.(5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, iar dispoziţiile art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art.148 privind integrarea în Uniunea Europeană din Constituţie nu au incidenţă în cauza de faţă.

131. Drept urmare, având în vedere considerentele de mai sus, Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

132. Curtea reţine că atât dispozitivul, cât şi considerentele prezentei decizii sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art.147 alin.(4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995 sau Decizia nr.1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.123 din 19 februarie 2014).

133. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.ll alin.(l) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
Decide:

1. Admite excepția de neconstituţionalitate ridicată de Unicreditbank S.A. din București în Dosarul nr.9406/303/2016 al Judecătoriei Sectorului 6 din București, de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti și, respectiv, de Societatea B.R.D. – Société Générale din Bucureşti – Sucursala Timișoara în Dosarul nr.2745/285/2016 al Judecătoriei Rădăuți, în Dosarul nr.888/310/2016 al Judecătoriei Sinaia – Secţia civilă, în Dosarul nr.8179/193/2016 al Judecătoriei Botoșani – Secţia civilă, în Dosarul nr.867/220/2016 al Judecătoriei Deta, în Dosarul nr.17053/245/2016 al Judecătoriei Iași – Secția civilă și în Dosarul nr.5639/315/2016 al Judecătoriei Târgovişte, de Societatea Alpha Bank România S.A din București în Dosarul nr.2789/285/2016 al Judecătoriei Rădăuți şi în Dosarul nr.9910/180/2016 al Judecătoriei Bacău – Secţia civilă, de Banca Comercială Română S.A. din București în Dosarul nr.1415/295/2016 al Judecătoriei Sânnicolau Mare, precum şi de Societatea Raiffeisen Bank S.A. în Dosarul nr.838/310/2016 al Judecătoriei Sinaia, în Dosarul nr.1699/229/2016 al Judecătoriei Feteşti, în Dosarul nr.6156/1748/2016 al Judecătoriei Cornetu, în Dosarul nr.3192/202/2016 al Judecătoriei Călărași, în Dosarul nr.9039/318/2016 al Judecătoriei Târgu Jiu – Secția Civilă, în Dosarele nr.2846/312/2016 şi nr.2815/312/2016 ale Judecătoriei Slobozia, în Dosarul nr.1839/229/2016 al Judecătoriei Fetești, în Dosarul nr.13116/4/2016 al Judecătoriei sectorului 4 București – Secția civilă, în Dosarul nr.10083/180/2016 al Judecătoriei Bacău – Secția Civilă, în Dosarul nr.14640/301/2016 al Judecătoriei Sectorului 3 din București – Secția civilă, în Dosarele nr.16339/300/2016 şi nr.18565/300/2016 ale Judecătoriei Sectorului 2 din București, în Dosarul nr.12101/197/2016 al Judecătoriei Brașov şi în Dosarul nr.7604/288/2016 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea – Secţia civilă,

și constată că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art.11 teza întâi din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, este neconstituţională.

2. Admite excepția de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe și constată că prevederile din art.11 teza întâi raportate la art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

3. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza întâi raportate la dispoziţiile art.3 teza întâi, precum şi excepția de neconstituţionalitate a prevederilor art.11 teza a doua din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe.

4. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, excepție ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe, şi constată că acestea sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Judecătoriei Rădăuți, Judecătoriei Sinaia – Secţia civilă, Judecătoriei Botoșani – Secţia civilă, Judecătoriei Deta, Judecătoriei Iași – Secția civilă, Judecătoriei Târgovişte, Judecătoriei Bacău – Secţia civilă, Judecătoriei Sânnicolau Mare, Judecătoriei Cornetu,
Judecătoriei Călărași, Judecătoriei Târgu Jiu – Secția Civilă, Judecătoriei Sectorului 2 din București, Judecătoriei Sectorului 3 din București – Secția civilă, Judecătoriei Sectorului 4 București – Secția civilă, Judecătoriei
Sectorului 6 din București ,Judecătoriei Brașov, Judecătoriei Slobozia, Judecătoriei Fetești şi Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 octombrie 2016.